Linişte...

Linişte... Un spaţiu mut mă urmăreşte, în timp ce rătăcesc pe străzile gîndurilor mele. Nu ştiu la ce, la cine mă gîndesc dar simt cum mă pierd printre semne de întrebare. Poate ar fi mai bine să nu mă gîndesc la nimic ci doar să închid ochii şi să adorm? Ce ciudată e viaţa uneori, acum eşti şi un minut poate e mult ca să nu mai fii. Ce ciudate-mi sunt gîndurile. Sunt pedepsită... Nuştiu de cine. Stau tăcută într-un ungher şi-mi ispăşesc pedeapsa în linişte. Mă pierd iarăşi în rime şi vise, prin petale de crizanteme, picături de ploaie şi curcubee. Dau din aripi ca un fluturaş ce se leagănă pe undele curcubeului şi mă simt uşoară atît cît vîntul să mă poarte peste zări. Îmi las trupul pedepsit în ungher iar spiritu-mi zburdă nestigherit pe cîmpurile inocenţei, acolo unde nu există timp şi unde zborul lin mă poartă printre vise. Am învăţat să visez şi atunci cînd sunt tristă. Am învăţat să cred acolo unde nu mai există speranţă. E atît de înfricoşător în linişte! E linişte...