Sechestrată pe veci în temniţa Artelor, îmi ispăşesc credincioasă pedeapsa. Sunt condamnată pentru port de gînd nescris şi rime netălmăcite pe întelesul oamenilor. Muza, stă de gardă la uşa celulei mele. Nu am voie să las pixul din mînă, nu am voie să m-ascund în umbra neputinţei. Sunt condamnată pe viaţă să slujesc condeiului. Sunt sclavul rimelor de vers alb şi poezie clasică. Sunt munte de piatră într-o colină vie din inima codrilor. Sunt un vulcan gata să erupă a cărui lavă va distruge tot în cale. Refuz să pretind că aş vrea să erup. Mă retrag în celula mea şi scriu pînă cuvintele se risipesc în ceaţa nopţii. Cad în amorţire pentru o noapte şi a doua zi o iau de la început, pentru că sunt condamnată pe viaţă. Nu mă revolt. Am învăţat să tolerez situaţia. Nu vreau să fiu salvată, nu am nevoie de ajutorul nimănui...NU VREAU... Nu fac decît să-mi ispăşesc credincioasă pedeapsa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu