O fila din cartea Destinului meu

"Dragoste pentru totdeauna" probabil fiecare dintre noi visăm să avem parte de un astfel de destin, însă puţini sunt aceia care obţin aceasta. Am decis să nu las să se piardă în amintiri această etapă a vieţii mele, ci să o împărtăşesc, în speranţa că cuiva îi va fi de folos acestă experienţă. Nu cred că are rost să mai amîn începutul istorioarei, deci...

O zi banala din iunie 2007, în care stau în faţa calculatorului şi navighez de pe un site altul fără nici o noimă. Mi-a recomandat cineva sentimente.ro şi intrasem pentru a doua oară în speranţa că voi găsi ceva interesant. Aveam nevoie de un impuls care să mă trezească la viaţă, ceva care să mă distreze după ce am rămas dezamagită de toate lucrurile din viaţa asta şi totuşi nu aveam chef de nimic, nici măcar să conversez. Un anume jojo_a m-a salutat. Fără să-i acord mare atenţie i-am reproşat că nu am chef de vorbă, şi dacă încercă să-mi spună că e diferit de ceilalţi nu are nici o şansă să mă impresioneze, pentru că "...bărbaţii sunt nişte măgari insensibili şi iresponsabili...". Credeam că după ce am aruncat cu vorbe jignitoare nu îmi va mai răspunde, dar se pare că m-am înşelat. Găsea tot felul de argumente care să dovedească că nu am dreptate şi că îl judecam prematur. Am conversat ore în şir pînă să ajungem la un numitor comun şi am hotărît să facem un pariu. Dacă el îmi dovedeşte că e un bărbat serios, eu îi datorez trei sticle cu vin roşu iar el, dacă pierde, va trebui să vină în Republica Moldova cu un trandafir alb. O altă clauză a pariului era, că, dacă el avea să cîştige, eu trebuia să accept să-i fiu soţie.Zis şi făcut. Din acea zi m-am ales şi cu o poreclă "Toma necredinciosul", iar ca să mă dezmierde îmi spunea Tomiţă.

Au urmat alte zeci de zile în care discutam din ce în ce mai des.Am început să ne cunoaştem mai bine şi să devenim buni amici. Dar ceva s-a întîmplat...Simţeam că nu mai am linişte dacă nu-i aud vocea la telefon, eram agitată dacă nu îl vedeam online, şi la data de 15 iulie 2007 m-am destănuinit. Nu am făcut decît să-i spun adevărul, i-am cerut să dăm naştere unei relaţii, simţeam că şi el e atras de mine, dar parcă nu avea curaj să-mi spună. M-am întrebat, se poate una ca asta? Nu îl văzusem niciodată cum arăta, nici măcar o poză, şi totuşi, îl iubeam cu toată fiinţa mea. Parcă aş fi intrat în vîltoarea unui joc de noroc, m-am hazardat atît de mult, încît nu mai conta ce avea să urmeze. Poate m-am îndrăgostit de vocea lui, care îmi şoptea la telefon în fiecare seară "Noapte bună"... Nuştiu... Un singur lucru era cert: Am întîlnit pe cineva care îmi va schimba viaţa!

Au fost atîtea momente care ne-au legat, încît nu pot spune decît că aceasta a fost lucrarea Domnului. Deşi ne despărţeau mii de kilometri, noi, simţeam unul prin celălalt. Momente care nu pot intra în categoria coincidenţelor, ci mai degrabă, nişte fenomene inexplicabile.

Nimeni nu credea în această dragoste pe internet şi mai ales platonică. Nimeni nu mă încuraja să lupt pentru această relaţie şi totuşi, amîndoi ne-am sacrificat pentru a face reală această relaţie.

Lunile treceau pe lîngă noi, iar dragostea creştea tot mai mult din zi în zi. Am închiriat chiar şi sala pentru nuntă, la data de 20 august 2009, în Romînia, deşi, precizez, nu ne văzusem niciodată în realitate.

La aniversarea noastră de un an şi o lună, 15 auugust 2008, el a hotărît să vină în Moldova pentru a ne cunoaşte în realitate. Era, practic, primul pas în care am pus bazele marii noastre iubiri. Cînd ne-am văzut, ne-am îmbrăţişat şi am ştiut amîndoi că suntem suflete pereche. O dragoste reciprocă, puternică, care era împovărată de luni de suferinţă în care am fost departe unul de celălalt. Întîlnirea noastră nu a durat mult. Trei zile, care au confirmat că dragostea nu are timp şi spaţiu... Inevitabil, a venit iar ziua despărţării cînd trebuia să se întoarcă la muncă în Italia şi durerea din inimile noastre era şi mai acută de astă dată, dar nu am încetat nici mîcar o clipă să ne iubim...

După luni de zile în care singura noastră legătură era internetul şi telefonul, ne-am întîlnit iar şi am petrecut sărbătorile de iarnă împreună. Momente de neuitat, zîmbete, lumină şi dragoste ne umpleau sufletele de fericire. Şi momentul cel mai important nu a întîrziat să apară. La data de 1 ianuarie 2009 m-a cerut în căsătorie. În sfîrşit iubirea şi-a găsit locul în inimile noastreşi ne-a unit pe veci. Era începutul unui an plin de realizări, care mi-a dat şansa să văd viaţa cu alţi ochi. Cu multe greutăţi am reuşit să obţin dreptul de a călători liber în spaţiul european, şi evident, am stat cu viitorul meu soţ, în Italia. Foarte curînd am revenit în Moldova, pentru că aveam o universitate de absolvit, însă aceste momente au trecut fulgerător prin viaţa mea marcîndu-mă mai mult sau mai puţin. În ziua în care am luat examenul de licenţă (ma mîndresc că am primit nota maximă 10) am şi pregătit bagajul pentru Italia. A doua zi deja mă aflam în microbuz.

Incredibil cum au trecut anii...A sosit momentul desăvîrşirii dragostei noastre...20 august 2009... Am îmbrăcat rochia albă, am jurat credinţă reciprocă şi ne-am contopit destinele, creînd o familie... Am devenit unul... Am găsit amîndoi rostul în viaţă...

Astăzi, după un an de căsnicie nu pot spune decît că în fiecare zi se naşte în noi o atracţie şi mai mare... Ne iubim poate mai mult ca la început... Dar cel mai import este că preţuim ceea ce avem... Nu am lăsat rutina să intervină între noi, pentru că noi suntem speciali... Am reinventat limbajul iubirii... Martorul acestei poveşti este doar Dumnezeu, care sper să aibă grijă în continuare de sufletele noastre.