Visez în culori. O calitate rar întîlnită într-o viaţă de adolescentă, umbrită de armele amintirilor. Am îngropat totul în amintiri şi-am pus la uşa lor un lacăt ruginit ce are să-mi închidă toată suferinţa. Văd soare! Nu visez, văd soare! Să fie soarele ce mi l-au dăruit ursitele? Poate că da, sau poate că nu. Zîmbesc ca un copil infantil şi mă bucur neprihănită de visul meu colorat. Zăresc un verde crud în fundal care îmbracă colinele fericirii mele.Visez că trăiesc! Sunt fericită! Rîd! Cînt! Visez! Visez în culori!!! Îl văd pe el. Da, prinţul meu, din povestea vieţii mele cu zîne şi spîni. Nu e pe cal şi nu poartă armuri...dar, e totuşi un prinţ. IUBESC! Sunt fericită şi iubesc! Prinţul zîmbeşte. Mă iubeşte şi el pentru că sunt prinţesa lui. Zîmbim şi iubim... şi... visăm în culori! Pasiunea îşi revarsă culorile peste trupurile noastre şi continuăm să visăm, să iubim, să zîmbim. Curios... Un prinţ cu nimic mai deosebit decît un simplu om. Un prinţ care îşi are acest statut doar în visele mele. Şi eu... Eu îl iubesc! Mă iubeşte şi el? Continui să visez în culori... Radiez, pentru că sunt fericită, zîmbesc şi iubesc, oare încă visez?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu