În sala de aşteptare...

Clipe istovitoare trec pe lîngă mine fără a lua în seamă existenţa mea. Mă ocoleşte speranţa, fericirea, timpul. Parcă aş fi Omul invizibil din filmul Vieţii. Poate că aşa e mai bine. Devin un privilegiat al timpului care e scris în lista de aşteptare din cartea nemuririi. Aştept liniştită în sala de audienţă a purgatoriului. Şi mă întreb... Ce ar putea să mă întrebe la judecata de apoi? Care mi-a fost rostul în viaţă? Mi-am făcut conştiincios datoria de Om? AM ÎNDEPLINIT TOATE CERINŢELE PREDESTINATE UNUI MURITOR? Dacă aş răspunde afirmativ, aş face o mare eroare pentru că nu sunt sigură de nimic. Dacă aş nega, aş pierde totul într-o fracţiune de secundă. De ce să mă maschez? Sunt o neştiutoare şi ăsta e adevărul. Să scap aşa uşor la purgatoriu cu un singur "NUŞTIU"? Ş i iarăşi mă lovesc de neştiinţă. Viaţa e şcoala nemuririi. Poate încă nu am trăit destul pentru a da socoteală la Judecata de Apoi?